| |
Dialog pe Calea initiatica;Alphonse Goettmann si Graf Durckheim
Cap. VIII. Umbre şi lumini pe cale
Pentru listare economica apasati aici 
ALPHONSE GOETTMANN: Acum câteva milenii Patanjali,
părintele Yoga, spunea: „Practica, este intensitatea vigilenţei
permanente.” Altfel spus, totul ţine de atenţie, atât în meditaţie
cât şi în cotidian ca exerciţiu; ea este atitudinea fundamentală
şi cheia trezirii la divin. Toate tradiţiile religioase şi
înţelegerile spirituale sunt unanime pe această temă. Dar
cum să facem din această convingere o realitate? Iată adevărata
problemă. Cum să avem o atenţie susţinută şi
neîntreruptă într-o lume care încearcă să o dezorganizeze
neîncetat şi să ne arunce în diviziune? Nu riscă frumoasele
noastre intenţii să rămână literă moartă?
GRAF DURCKHEIM: Bineînţeles! Atenţia permanentă este cea
dintâi artă în care trebuie să ne exersăm. Este o stare
de veghe critică care supraveghează neîncetat şi fără
răgaz mişcările duhului şi corpului nostru. Aceasta
este teribil de dificil. Atenţia conţine cuvântul tensiune:
este o „tensiune spre”, fără crispare, animată de nostalgia
şi dorinţa contactului constant cu Fiinţa. Într-un articol,
doctor Stachel arată ce anume aduce Zazen-ul
creştinilor şi mărturiseşte cum el însuşi a învăţat
prin aceasta să rostească rugăciunea Tatăl Nostru
fără distragere. Dar ce vrea să însemne: „ a fi distras”?
L-am întrebat într-o zi pe Guardini ce crede
despre un copil care căsca rugându-se
Tatăl Nostru… Mi-a răspuns bineînţeles că aceasta
nu se face.
”Şi de ce nu, i-am răspuns eu, nu este nimic mai normal şi
aceasta mi se întâmplă şi azi!
- Dar este neatenţie…
- Căscând
când spunem: iartă-ne păcatele, înseamnă că
realizăm efectiv rugăciunea, iertarea a provocat o relaxare
şi o detensionare, ceva nou poate să înceapă…”
A.G.: Reculegerea şi rugăciunea,
la fel ca şi lucrarea, mai ales intelectuală, sunt practic imposibile
fără destindere. Aici eutonia îşi
arată toată importanţa; prin relaxare musculară şi
fermitate nervoasă, persoana iese din gâtuitură şi accede
la reculegere cu mai multă uşurinţă. Atenţia
este în proporţie directă cu destinderea. Dar în ce noviciat
şi în care şcoală să învăţăm?
G.D.: Condiţia de destindere fiind realizată, ne educăm
atenţia prin concentrarea asupra unui obiect şi încercând să
rămânem acolo ceva timp. Din totdeauna şi în toate tradiţiile,
obiectul care se pretează cel mai bine la aceasta este respiraţia.
Urmărind respiraţia în mod conştient, aceasta permite într-adevăr
eliminarea tuturor gândurilor care apar „ca o haită de maimuţe
în jurul capului vostru”, cum spune japonezul… Ele nu pleacă decât
dacă sunteţi capabil să rămâneţi concentrat pe
un singur punct.
A.G.: Nu ne apropiem aici de secretul
tuturor geniilor şi mai ales al sfinţilor? Biografii lui Francisc
de Assisi spun că el concentra într-un singur punct o energie
gigantică. Pe de altă parte, Swami
Sivananda vorbeşte mult despre one
pointed mind, de duhul concentrat asupra unui singur obiect.
La fel, tradiţia antică a „Rugăciunii lui Isus” focalizează
toată fiinţa asupra unui singur centru: inima…
G.D.: Am o experienţă personală a eficacităţii
„Rugăciunii lui Isus”, este „mantra” creştină
prin excelenţă. Povestirile
unui pelerin rus care relatează
această practică m-au interesat enorm. Se vorbeşte acolo
de o carte numită Filocalia, şi pe această
temă mi s-a întâmplat ceva nostim… Mă întrebam tot timpul dacă
această Filocalie există cu adevărat sau este numai o invenţie
a pelerinului, era ceva ce mă intriga. Şi chiar în momentul
în care mă gândeam la aceasta, iată că factorul poştal
bate la mine la poartă şi îmi aduce o carte poştală
de la o doamnă rusoaică care locuia la Paris. Nu o cunoşteam
deloc şi ea îmi scria: „Domnule, citind una din cărţile
dumneavoastră, am avut impresia că Filocalia ar putea
să vă intereseze, vă informez că există o traducere
în engleză a originalului.” Opt zile mai târziu aveam Filocalia în mâini
şi puteam citi comentariile Părinţilor Bisericii despre
Rugăciunea lui Isus! (izbucneşte în râs).
A.G.: Pentru o clipă „mica
voce” s-a făcut exterioară!...
G.D.: …cea a lui Dumnezeu… nu a mea!...
A.G.: Părintele Lassale,
unul dintre cei mai buni specialişti occidentali în Zen,
spune că Rugăciunea lui Isus
este în tradiţia creştină cea mai apropiată de meditaţia
Zen. După propria sa experienţă,
respiraţia joacă acolo un rol important, ca şi excluderea
oricărei gândiri discursive pentru a găsi locul inimii ca centru
unificator.
G.D. Îl cunosc foarte bine pe Părintele Lassale.
Împreună cu el am introdus Zazen –ul în
Germania cu ocazia unei sesiuni de patru sute de participanţi, pe
tema: „Orient – Occident”. El are aproape o jumătate de secol de
practică Zazen în urma lui, a scris cărţi ample pe această
temă, este convins că, prin exerciţiu Zazen, deschiderea spre Cristos devine din ce în ce mai mare.
A.G.: Exerciţiul Zazen
este cu certitudine o mare şcoală a atenţiei. Nimic nu
vă va face mai prezent secundei care trece, decât asiza într-o totală
imobilitate şi conştientizarea misterioasei ţâşniri
a vieţii; atunci atenţia este pe culmea ei cea mai înaltă.
G.D.: Problema atenţiei este totuşi mai anevoioasă în timpul
zilei; aceasta nu decurge de la sine! Vigilenţa permanentă este
rodul unei decizii totale a omului. Ea presupune o decizie care merge
până la capătul fiinţei în înaintarea pe cale. Profunzimea
deciziei este singura garanţie a fidelităţii faţă
de calea pe care omul vrea s-o ia. Numai în momentul în care s-a decis
cu adevărat să urce până în vârful unui munte, nu se va
întoarce din drum la cea mai mică oboseală… Profunzimea deciziei
este cea mai bună garanţie a atenţiei. Dincolo de promisiunea
de a lua o cale sau de a rămâne într-o anumită atitudine pentru
un anumit timp, este vorba de o hotărâre care dă mustrări
de conştiinţă la fiecare infidelitate şi sentimentul
unei trădări.
Fidelitatea faţă de exerciţii este supusă aceloraşi
condiţii. În fermitatea deciziei există o chestiune de onoare
vis-a-vis de Dumnezeu: dacă cedăm, ne trădăm
pe noi înşine şi Maestrul interior care este mai sever decât
cel exterior. Pe de altă parte este şi o chestiune de disciplină:
în afara disciplinei impuse din exterior, există cea care ne este
interioară şi pe care ne-o asumăm în deplină libertate,
clar diferită de cealaltă, căci ea devine trup în noi şi
ne permite să realizăm în pofida a toate o decizie care ne poate
părea inutilă şi ridicolă în unele momente.
A.G.: Destinderea corespunzătoare, concentrarea într-o direcţie
unică, decizia trăită într-o disciplină severă
sunt deci levierele atenţiei. Cred că conştiinţa de
a trăi o alegere decisivă şi de a tinde acolo cu toată
fiinţa face ca totul să se organizeze în jurul acestei direcţii
principale şi să se aprofundeze în acest efort. Dincolo de aspiraţiile
confuze sau contradictorii, exigenţa deciziei luate obligă la
selecţionare, la stabilirea de priorităţi în valori şi
iniţiative, la eliminare dureroasă uneori… Se intră astfel
într-o stare de ofrandă: nu acesta este oare sensul sacrificiului?
În ochii unora, omul acesta se diminuează poate, sau se divizează,
în realitate adevărata decizie ne centrează la maximum, regrupează
şi unifică. Se trăieşte intens prezentul şi se
făureşte viitorul…
G.D.: Este o adevărată asceză, şi fără asceză
nu există progres! Conform sfântului Toma, „asceza este o lucrare
bine ordonată al cărei rezultat este o organizare
a omului care face să izbucnească plinătatea Fiinţei”.
Ce definiţie! Este bine aşa… şi chiar dacă atât de
puţini oameni ajung la ea, această cale atinge Prezenţa.
Cel care a experimentat-o nu mai are îndoieli dar va recădea mereu
într-o atitudine falsă şi infidelă acestei recunoaşteri.
Nu se ajunge niciodată la perfecţiune şi nimeni nu poate
pretinde că ar fi atins vigilenţa continuă. „Cel drept
cade de şapte ori pe zi”, spune Biblia!
A.G.: Aici „invocările” la
intervale regulate şi expresiile-formule concise sunt un ajutor foarte
preţios…
G.D.: Fiecare ar trebui să aibă asupra lui un obiect, fie şi
o pietricică care să-i amintească de chemarea Celuilalt.
Pentru mulţi este o cruce, o icoană; pentru mine, aici, este
faţa lui Cristos, Giulgiul Sfânt de la Torino,
mereu acolo, în faţa mesei mele de lucru şi care să-mi
amintească cine sunt…
A.G.: În fiecare locuinţă
ortodoxă se găseşte un iconostas, colţul icoanelor,
în faţa cărora arde în permanenţă o candelă.
Dar şi la dumneavoastră arde o lumânare…
G.D.: Da… Lumânarea aprinsă face parte din mediul în care lucrez.
Este pentru mine un semn de viaţă şi lumină, la fel
este şi pentru tămâie…
Se poate de asemenea pune în buzunar şi o castană sau un obiect
oarecare: la simpla lor atingere eşti repus în atitudinea cea bună.
Nu este nimic magic aici, obiectele în ele însele nu au nici o importanţă
ci ceea ce ne spun ele este important, realitatea, chemarea pe care ele
o reprezintă. În fine ceea ce ne poate ajuta mult în cotidian este
ceremonialul. Vai, când eu îi întreb pe elevii mei care le este ceremonialul
constat cu tristeţe că mulţi nu au aşa ceva. Dar cei
care adoptă unul sunt fericiţi în experienţă! Este
vorba de un ansamblu de semne cărora ne dăruim pentru a exprima
legătura existenţei cu divinul. Fiecare poate să-şi
găsească propriul ceremonial: de exemplu înclinându-se la intrarea
în camera sa, la începutul şi la sfârşitul zilei făcându-şi
rugăciunea în picioare sau pe genunchi, proşternându-se,
închinându-se, înălţând mâinile pentru
ofrandă sau şi alte gesturi… aceasta ne pune pe cale spre Dumnezeu.
A.G.: Şi cu cât gestul este
mai pur, liber de orice ingerinţă a eului,
cu atât omul devine mai transparent… dar de la gestul pur la conştiinţa
pură drumul este lung…
G.D.: Ceea ce o blochează este ceea ce psihologia profunzimilor,
pe urma lui C.G.Jung, numeşte „umbra”;
este vorba de ceva sumbru, întunecat în om, deci de ceva periculos, căci
el evadează de acolo şi se identifică cu faţada pe
care vrea s-o păstreze şi pe care o crede ţinând de conştiinţa
sa primitivă: „Da, sunt bun, sunt în ordine, mă comport cum
trebuie, sunt onest etc. Într-adevăr fac binele.” Această educaţie
de „a face binele… a se comporta cum trebuie… a face gesturile pe care
le cere etica comunităţii…”, toate acestea permit omului să
uite ceea ce este în realitate în spatele acestei faţade. Ori în
spate se află umbra, ansamblul impulsurilor vitale care ar fi trebuit
să facă parte din viaţa trăită dar care au fost
împiedecate să se realizeze. Integralitatea omului n-a putut să
se dezvolte: mişcările ei primare au fost oprite, dorinţele şi impulsurile lui refulate sau
suprimate mereu, exprimări naturale, agresiuni sau pretenţii
înăbuşite, până şi chemarea spre lucruri frumoase
etc. Aceste interdicţii şi baraje sunt la fel de multe şi
de variate ca şi indivizii, dar dorinţa care revine mereu, aproape
la toată lumea, este aceea de a se debarasa de amprenta părinţilor
şi a autorităţilor din copilărie. Aş fi vrut
în inconştientul meu să-mi ucid tatăl. Dar nu numai că
nu am făcut-o dar nici măcar nu i-am ripostat atunci când el
m-a „certat”! Întotdeauna am acceptat totul de la tatăl meu sau de
la mama mea pentru că am fost un băiat bun şi, după
convingerea obişnuită, „băiatul bun este cel care ascultă”.
Ce frază teribilă! Copiii sunt înţelepţi pentru că
ascultă. Ce înţelepciune! Acest autoritarism stă la baza
multor malformaţii ale fiinţei umane…Este tatăl de familie
care spune despre copiii lui: „Nu ştiu de loc ce vor, ei vorbesc
mereu de libertatea lor…, cu toate acestea în casa mea fiecare poate face
ce vrea!” Dorinţa de a omorî, nu pe tatăl nostru sau pe mama
noastră, ci imaginea pe care o avem despre ei în noi este cvasi-generală:
fiecare trebuie să o recunoască şi să o dea afară
din sine, altfel nu există devenire valabilă pe cale. Această
imagine stă şi la originea tuturor agresiunilor noastre faţă
de Dumnezeu…
A.G.: Odată rezolvată
socoteala cu părinţii, rămâne mereu întrebarea „cine joacă
astăzi pentru mine acest rol acoperitor şi fals protector al
mamei şi al tatălui?” Abia i s-a tăiat cordonul ombilical,
că omul şi-a construit deja un cuib cald în altă parte:
familie, comunitate, Biserică, sau o simplă prietenie, chiar
confortul casei sau maşinii sale, totul poate fi în final subiect
al unei relaţii foarte ambigue şi poate împiedica omul să
fie el însuşi…
G.D.: „Fumul galben” se dezvoltă
în fondul sinelui, inconştientul se perverteşte din ce în ce
mai mult şi, în final, toată natura este perturbată… Cu
siguranţă numai părinţii cu interdicţiile lor
sunt sursa acestei „umbre”. Educaţia şcolară şi societatea
prin tutelarea bogăţiilor fiecăruia, sechestrul birocraţiei,
supremaţia raţionalizării şi toate avatarurile vieţii
moderne organizate la extrem preiau conducerea din plin după copilărie;
în plus fiecare individ îşi impune lui însuşi propriul său
comportament, o etică, o aparenţă…
A.G.: Alb în exterior, negru pe
dinăuntru… Un pic ca acele numeroase biserici din Roma: câteva sunt
capodopere dar multe nu au decât o faţadă minunată care
adăposteşte în spatele ei, când intri să vezi, o casă
înspăimântătoare!... Omul caută să salveze faţa
şi ascunde esenţialul!
G.D.: În definitiv totul este acolo, căci nucleul tuturor refulărilor
este propria esenţă a omului. Umbra cea mai profundă este
în acelaşi timp lumina primordială refulată, refuzul în
conştiinţa umană a Fiinţei esenţiale. Iată
în fapt răul nostru intrinsec, nimic nu împiedică atât devenirea
integrală a omului ca aceasta, sursă permanentă de nemulţumire,
de suferinţe inexplicabile şi de maladii fizice şi psihice.
Trebuie ca omul să devină conştient de această refulare
a Fiinţei esenţiale şi, în loc să o înăbuşe,
să o trezească; apoi, datorită manifestării ei, să
permită vieţii să lărgească orizontul experienţei
până la dimensiunile supranaturalului.
A.G.: Această „umbră”
care filtrează totul şi ne face să trăim în minciună
continuă vis-a-vis de noi înşine,
departe de adevărul nostru profund, se poate vindeca numai prin meditaţie
ori sunt necesare şi alte terapii?
G.D.: Lucrarea aceasta de a discerne şi de a integra puternicele
energii ale umbrei este de durată. Dar omul devenit conştient
de opresiunea Fiinţei sale esenţiale şi hotărât cu
orice preţ, după cum am spus, să întreprindă exerciţiile
dure ale unei meditaţii regulate, intră într-un proces de transformare
şi poate avansa pe calea iniţiatică până la lumina
deplină. Din nefericire, Duhul Sfânt nu poate şterge întotdeauna
complexul tatălui! Totul depinde de maniera noastră de a ne
ruga sau medita şi de conştientizarea intimă a lui Cristos
imanent în noi ca experienţă vie. Numai prin acest contact se
poate produce emanciparea omului şi adevărata Viaţă
poate să deschidă ochii. Dar aceasta necesită uneori, şi
chiar adesea, alte mijloace mai adecvate, după caz, decât meditaţia.
Una dintre colaboratoarele mele tocmai s-a întors dintr-o mănăstire
unde a practicat psihodrama cu şapte călugăriţe. A
fost profund emoţionată să o vadă pe una dintre ele
aducând la lumină brusc tot ceea ce ascundea în spatele rasei de
călugăriţă timp de douăzeci de ani… Alta, iarăşi,
care nu mai ştia să se roage… Acolo se vede puţin mai pregnant
faţada de oameni care se comportă bine şi care sunt foarte
departe de adevărul lor. Este extraordinar, tot ceea ce ascunde inconştientul
nostru! Trebuie să ne dăm seama de forţele sale întunecate,
să le luăm în serios şi să le acceptăm. În afara
psihodramei, există multe alte posibilităţi: analiza profunzimilor,
psihoterapia, terapia de grup, gestalterapia şi multele mijloace actuale de defulare.
Dar şi aici discernământul este capital. Prea adesea ceea ce
se propune astăzi nu realizează de loc omul; se dărâmă
zidurile pe care şi le-a construit în jurul instinctelor sale, se
eliberează inconştientul şi, în final, se goleşte
într-atât încât îşi pierde până şi misterul, secretul lui,
nu mai există viaţă…
A.G.: …de unde sinuciderile de neînţeles
după ani întregi de analiză… O terapie care nu ia în seamă
dimensiunea spirituală a omului este sortită eşecului.
Cristos însuşi nu le-a spus celor bolnavi: „Veniţi la mine…
eu vă voi alina …” El continuă s-o spună astăzi prin
liturghie şi sacramente, semne ale Prezenţei lui printre noi.
Noi am constatat nu doar o vindecare…
G.D: Evident! În măsura în care participarea la liturghie vă
angajează ca persoană integrală, când cu adevărat
vă lăsaţi micul eu în afară, gata să vă
dăruiţi în totalitate, când sunteţi invitat să vă
proşterneţi, să vă supuneţi
într-un mod autentic Celui care este mai presus de voi, atunci puteţi
ajunge foarte departe în profunzimea voastră. Deveniţi umili,
adică capabili de a abandona nu numai faţada exterioară,
voinţa de a avea, de a şti şi de a putea ci şi multe
lucruri interioare: atitudini care sunt la baza umbrei. Eu sunt sigur
că un om profund religios îşi dă seama de toate minciunile
ascunse în spatele faţadei lui şi, sub impulsul Duhului, multe
noduri se desfac. Religiozitatea veritabilă este cu certitudine cel
mai bun instrument pentru a purifica inconştientul.
Dar este important să depăşim planul etic, să nu facem
bine pentru că am făcut rău, fără a fi descoperit
sursa răului. Caritatea voastră ar risca atunci să nu fie
decât o fugă şi expresia umbrei voastre…
Liturghia ortodoxă oferă cu certitudine o experienţă
de trezire şi de transformare a fiinţei. Dar să nu uităm
că o experienţă a trezirii nu face neapărat un trezit.
Uşa este deschisă spre misterul care sunteţi în voi înşivă,
sunteţi pe calea iniţiatică, este un început, nu un final.
Primul vizat este evident cel care celebrează. Cea mai mare parte
a liturghiilor actuale s-au transformat într-o sumedenie
de cuvinte abstracte şi o absenţă aproape totală
a gesturilor. Cel dintâi răspunzător de aceasta este preotul.
Pe vremuri mişcările erau legate armonic de cuvinte şi
era foarte important ca preotul să trăiască ceremonia în
cel mai mic gest, până în vârful degetelor sale, ca un dans sacru
ieşind din contactul său cu Transcendenţa interioară.
Cuvintele şi gesturile în ele însele, separate de rest, nu duc prea
departe… Dacă cei care celebrează ar înţelege că fiecare
liturghie poate transforma chiar şi corpurile lor şi poate da
formei lor o transparenţă, atunci credincioşii ar fi altfel
deschişi Misterului şi transformaţi la rândul lor. Preoţii
şi-ar regăsi adevăratul rol de slujitori ai Divinului în
om. Ştiu bine că forţa activă a sacramentelor nu este
legată de aceasta, dar cei care vor să facă experienţa
aceasta vor fi cu atât mai mult profund atinşi!
A.G.: Mă simt efectiv vizat
de foarte aproape prin tot ceea ce spuneţi şi, conştient
de responsabilitatea mea, căci şi eu eram printre preoţii
care celebrau mise(liturghii) foarte seci, fără gesturi sau
ornamente, în cvasi-imobilitate. Când am fost iniţiat să celebrez
sfintele Taine ca preot ortodox, m-am supus timp de săptămâni,
şi aceasta chiar şi azi, rigorii exerciţiilor de destindere,
de respiraţie, ale atitudinii juste şi gestului pur, afectarea
vocii şi exersarea cântatului … nu
este vorba numai de a stăpâni un ritual, ci de a intra într-o totalitate
antropologică la care ne invită Biserica Trupul lui Cristos
şi Plinătatea Duhului, fie aceasta în liturghie, în teologie
sau în viaţa creştină…
extras din cartea:"Dialogue sur le Chemin initiatique"
Karlfried Graf Durckheim, entretiens avec Alphonse Goettman,
capitolul VIII)
Pentru listare economica apasati aici
Salt la inceputul paginii
|
|
